Doar pe-al slăvii tărâm înaintează
nimfa celui izvor din jale adâncă;
asupra căderilor noastre veghează,
chip de cleștar lâng-aidoma stâncă
îndătinată cu porți și altare.
Iată, pe umerii muți palid mijește
zarea; cea mai nevârstnică pare
printre surori – simțirea o-ntinerește…
Martor e dorul; bucuria cunoaște;
ucenică-i doar jalea; mâinile-i caste
în nopți lungi înșiră străbune năpaste.
Dar pieziș, când stângace renaște,
dintr-al stelelor glas nalță vioară
spre bolți; dar suflarea ei nu le-nfioară.