Se plânge în sinea lui că de ceva vreme nu a mai căutat-o și își găsește scuze.
Ochii frumoși, în care eu văd moarte,
dar și iubire, mă înfricoșează,
și cum un prunc de băț se-ndepărtează,
la fel și eu, de mult timp stau departe.
De-acum nu-i loc prea sus ori prea aparte
unde n-aș vrea să stau cu mintea trează
să pot scăpa de ce mă afectează
și simțurile să le las deoparte.
Deci dacă prea târziu mă-ntorc la tine,
căci m-am ferit că m-ai putea distruge,
e c-am avut o scuză-ntemeiată.
Dar când un om e neînfricat ca mine
și vine iar la cea de care fuge,
că e fidel la toată lumea-arată.