Am fost. Dar ce am fost nu se mai vede:
o pulbere mi-acoperă obrazul
cu mii de straturi, peste zeci de chipuri
ce-ascunse timpul și-ngropă talazul.
Mai sunt. Dar ce mai sunt nu-i lucru mare:
o broască ce-a fugit din broscărie
și înțelege, tot săltând spre zare,
că nu-i chiar moartă, însă nici chiar vie.
Rămân doar întrebări și vagi speranțe:
cam în ce chip m-oi așeza-n final?
orăcăind oraculare stanțe?
sau revenind în iazul ancestral?