De ce ne cauți Doamne,
cu Iadul Tău,
atunci când iubim,
și vrem să rămânem,
în Eternitatea Clipei,
sfidând Destinul Singurătății,
de noi înșine,
pe care ni l-ai hărăzit,
din Turnul de veghe,
al Durerii și Disperării,
din Ființa căruia,
ne-ai împărțit și nouă,
hrana Sufletului,
cu preasfântă mărinimie,
fiind obligați să o bem,
din cănile de pustiu,
ale Iluziilor Vieții și Morții Tale,
până la capăt,
de Amăgire,
ce pare a nu se mai sfârși niciodată,
în afară,
de Așteptările fără de sfârșit,
ale Absurdului.