26
Sufocată-n agonie dispare,
Se-ntoarce, iar se întoarce, din sine se retrage,
Și o aud neîncetat în mine,
Devenind tot mai vie,
Clară, tandră, prea iubită, teribilă,
Vorba ta stinsă.
27
Iubirea nu mai este furtuna
Ce în orbirea nocturnă
Mă captiva adineauri
Între insomnie și furie,
Sclipește ca un far
Spre care se îndreaptă liniștit
Bătrânul căpitan.