De un dor fără sațiu-s învins
și nu știu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Și pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
și parcă-aș visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean și de umbre cuprins…
Un dor fără sațiu m-a-nvins,
Și nu știu ce sete mă arde mereu.