Cu ploi de-april și cu-a lui mai căldură,
pe ulmul cel bătrân, de tot uscat,
și-n două părți de fulger spântecat,
câteva frunze verzi reapărură.
O, ulmul centenar pe cea colină
pe malul Dorului(*)! Un mușchi gălbui,
pe trunchiul cariat și găunos al lui,
albeața scoarței astăzi i-o întină.
El n-o mai fi de păsări cântătoare
dorit, ca plopii de pe mal în care
atâtea ciocârlii se cuibăresc.
Armate de furnici curg rânduri-rânduri,
roind pe el, și-n ale lui străfunduri
păianjenii urzind îl împânzesc.
Dar, ulmule de Dor, până te taie
securea rece a vreunui lemnar,
și-apoi în jug de clopot te îndoaie
tâmplarul, ori în osie de car;
până te-or face-n vatră foc și scrum,
să se-ncălzească cu a ta văpaie
în vreo colibă-n margine de drum;
până te frânge vântul și răpune,
până te-mpinge râul înspre mare,
pe unda sa în depărtata zare,
prin funduri șerpuite de genune,
ulm drag, ce farmec are frunza ta
în versul meu mi-a mai rămas a spune.
Și inima mea speră, tot așa,
că primăvára mă va lumina
în toamna vieții cu înc-o minune.