I
Ni-i viața dublă: somnul își are lumea lui –
Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greșit
Viață și moarte. Somnul își are lumea lui:
Fantastic, fără margini imperiu, străbătut
De-a visului suflare, ce trece încărcat
De bucurii și lacrimi, de zbucium sau tăceri.
Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,
Presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi,
Se-mplântă-n noi și-n două ființa ne-o despică,
Răstălmăcește timpul și-asemeni c-un trimis
Al veșniciei, duhuri recheamă din trecut,
Dezleagă viitorul, căci ele au puterea
Tiranică-a plăcerii și a suferinței. Fac
Ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, și ne-nspăimântă
Cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.
Părelnic e trecutul? Și visurile-s, oare,
Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,
Spre-a zămisli ființe mai mândre decât noi,
Făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.
Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul
Pe când dormeam; căci gândul, îmbrățișat de somn,
E-n stare să străbată prin vreme și să-nchege
O viață, în fugarul răstimp al unui ceas.
II
Două făpturi văzut-am, în plină tinerețe,
Șezând, întinse-n iarba, pe-un delușor, tihnit,
Colina care-ncheie, cu dulcea-i pantă, șirul
Unduitor de dealuri și care nu-și muia
Picioarele în mare, ci, o scăldau, la poale:
Podgoriile, crângul și lanurile verzi…
Iar în oceanu-acesta se arată, ici-acolo,
Un coperiș de țară și fumul șerpuind
Câtre senin. Colina de-un brâu era încinsă,
O verde diademă de pomi sădită de mâna
De om, și nu de mâna capricioasei firi.
Deci fata și flăcăul, precum v-am spus, priveau
De pe colină: fata, în jurul ei; flăcăul
La ea – la fel de tineri dar osebiți ca vârstă.
Se presimțea femeia în ea, precum se-arată
În ceața serii, luna, pe câtă vreme el
Un copilandru încă părea arzând de dor.
Căci ochii lui în lume un singur chip zăreau:
Al fetei de alături, întipărit în minte
Ca-n veci să nu se șteargă, printr-însa el trăia
Și glăsuia printr-însa, cutremurat atunci
Când ea vorbea și lumea printr-însa o vedea,
Prin ochii mari ai fetei întrezărea culoarea,
Suflarea-i se-mpletise cu răsuflarea ei
Și ea-i era făgașul noianului de gânduri;
Apropierea numai sau glasului ei șoptit
Făcea să-i năvălească tot sângele în față,
I-l îngheța în vine – mereu schimbat la chip,
Dar fără a cunoaște temei-acestui zbucium.
Ea nu-l iubea și pieptu-i sălta într-un suspin
Gândindu-se la altul. Ea frate-l socotea
Pe cel de-alături – frate – căci n-avusese frate,
Și se-nvățase încă din fragedă pruncie
Să îl boteze astfel, ea, ultimul vlăstar
Al unui neam de frunte și vechi. Era un nume
Care-i plăcea și totuși nu-l bucura. De ce?
O să dezlege timpul enigma! De un altul
Era îndrăgostită fecioara. Chiar și-acum
Ea se gândea la altul și cerceta de-acolo
De pe colină, zarea, nădăjduind că, poate,
Iubitul ei veni-va călare pe-un fugaci,
Mai repede ca gândul, să-i potolească dorul.
III
Dar visu-și schimbă cursul: văd o străveche casă
Și-un armăsar la poartă, învesmântat bogat,
Iar în capela veche, flăcăul despre care
V-am povestit, el, singur, pășind îngândurat,
Cu fața pală. Iată-l că prinde-n mâna pana,
Se-așează, slovenește ceva ce n-am putut
Să dezlusesc, în palme apoi și-ascunde fruntea,
Un tremur îl străbate, se scoală și sfâșie
Cu mâinile și dinții scrisoarea, dar nu varsă
O lacrimă, ci fruntea-și înalță-ngândurat
Și liniștit. În vreme ce cugetă, deodată
Femeia mult-iubită-n capelă a pătruns,
Senină, zâmbitoare, deși știa preabine
Ce zbucium îl frământă – știa, căci ele văd
Dintr-o privire numai – că inima-i tânjește
De dorul ei; ea chinul i-l cunoaște și, totuși,
Nu-nțelegea nimica. El se clinti din loc,
Cu-o strângere ușoară și rece îi luă mâna,
Pe fata lui, o clipă, se-ntipări noianul
De gânduri tăinuite, dar fără veste, toate
Se stinseră, iar mâna-i căzu fără putere,
Cu pași înceți spre poarta porni, dar n-arăta
C-ar vrea să-și ia adio: se desparte zâmbind.
Trecu prin greaua poartă-a palatului, urcă
În șa și-n lumea largă porni. De-atunci nicicând
N-a mai trecut el pragul bătrân și înnegrit.
IV
Se schimbă iară visul: e-acum bărbat, flăcăul.
Aflându-și adăpostul într-un ținut pustiu,
Dogorâtor, sălbatic, el sufletul și-l scaldă
În razele de soare, de oameni tuciurii
Înconjurat, și stranii – schimbat și el la chip,
Rătăcitor pe mare și pe uscat, acum
Era o-ngrămădire deasupra mea, în toate
Trăind de o potrivă. Sub cel din urmă chip.
În arșița amiezii zăcea, culcat sub stâlpii
Surpați, umbrit de zidu-n ruină, martor mut
Al celor ce-l durară; pășteau pe mal cămile,
Pășteau și armăsarii, prinși în pripon, pe mal.
Un om veghea în preajmă,-mbrăcat într-o manta
Ce flutura în juru-i, în timp ce-ntregul trib
Dormea culcat în iarbă, subt baldachinu-albastru
Al cerului, atâta de străveziu și pur,
Că numai Domnul, singur, se răsfrângea într-însul.
V
Aici se schimbă visul din nou. Iubita lui
Se măritase-acum cu altul dar bărbatul
N-o prea iubea. Departe,-n ținutul ei natal,
La mii de leghe,-acolo și-avea acum sălașul,
Trăind înconjurată de prunci, băieți și fete
La fel de minunate ca ea. Dar ia priviți!
A poposit durerea pe chipul ei si norii
Lăuntricului zbucium, iar pleoapele-i se zbat
Împovărate parcă, de lacrime neplânse.
Ce deznădejdi o-ncearcă? Dorințele ei, toate,
S-au împlinit, iar omul care-o iubea atât
N-o tulbură, șoptindu-i cuvinte vinovate,
Nu-i răscolește gândul curat, căci e plecat.
Ce deznădejdi o-ncearcă? De el îndrăgostită
N-a fost și nu-i dăduse nicicând vre un prilej
Să creadă că vreodată va fi iubit. Nu el,
Fantasmă din trecutul îndepărtat, venea,
În inima-i să-mplânte jungherul suferinței.
VI
Și iar se schimbă visul. Pribeagul s-a întors
Și-l văd pășind în fața altarului, la braț
Cu tânăra-i mireasa suavă. E frumoasă,
Dar nu ca steaua dalbă a tinereții lui,
Și iată cum, deodată, pe chipului lui apare
Aceeași tulburare ce l-a cutremurat,
Pe vremuri, în capela bătrână; pentru-o clipă,
Ca și atunci, noianul de gânduri tăinuit
I-acoperă obrazul și piere fără veste
Cum a venit, și iată-l în liniște rostind
Cuvintele cerute de legământ, dar glasul
Strein îi pare, totul se-nvârte-n jurul lui,
Nu vede nici ce este, nici ce-ar putea să fie,
Ci casa veche, sala familială, largă,
Odăile și locul și ceasul anumit,
El vede umbra, vede lumina cum coboară,
Prilejul care-l leagă de-acel suprem minut
Și-o vede pe femeia care i-a fost menită
Cum se strecoară iarăși umbrindu-i ziua. Dar
De ce, în astă clipa, i se-arătase iarăși?
VII
Din nou se schimbă visul. Femeia ce-o iubea
Se ofilise-acuma ca după-o boală lungă,
Privirea-i rătăcită, lipsită de lucire,
Părea nepământească și inima-i părea
Că-și părăsise locul, era acum regina
Unui tărâm fantastic, iar gândurile ei
Erau o-nvălmășală de lucruri fără noimă
Și forme, nevăzute de alții, pătrundeau
În ochii ei, vrăjind-o. Era împărăția
Ciudata-a nebuniei; dar oamenii-nțelepți
Ajung până-n străfunduri, căci au cumplitul dar
De-a-ntrezări izvorul durerii lor. Nu-i, oare,
Acesta telescopu-adevărului ce șterge
Distanța, despuindu-și de-nchipuiri deșarte,
Și ne arată viața în goliciunea ei?
VIII
Se schimbă visul iară. Pribeag, ca mai demult,
Și părăsit de oameni sau socotit vrăjmaș,
Era acum ruina durerii, peste tot
De ura și discordii întâmpinat, mereu
Sorbind din suferință până-a ajuns să fie
Ca Miltridat din Pontus care-a sorbit, pe vremuri,
Atât venin cu-ncetul, încât, de la un timp,
Nu mai avea putere asupra lui otrava.
Trăia sorbind din chinul ce-ar fi răpus pe alții,
Prieteni își făcuse în munți și sta la sfat
Cu stelele, în sânul naturii-nsuflețite,
Și firea îi deschise adâncul tăinuit,
Imensa cartea-a Nopții o răsfoia și voci
Venite din abisuri șopteau despre minuni
Și nepătrunse taine. Așa-l văzui in vis!
IX
Nimic nu se mai schimbă, căci visul a pierit.
Dar cât de straniu,-ai crede dintr-o porunca anume,
El mi-a vădit ursita acestor două vieți,
De parcă-a fost aievea – în nebunie, una,
Sfârșind – și a amândouă sfârșind în nenoroc.